E acel moment in viata cand mergi sa te lauzi in cadru organizat. Sau cel putin asa pare. Te intalnesti cu colegii de liceu, auzi ce au mai facut ei si abia astepti sa povestesti despre tine. Mai ales partea a doua.

Cata energie si nerabdare de a povesti despre ce ai facut, mai mult decat de a asculta. Cata incordare in asteptarea intrebarii: “Si tu ce mai faci? Pe unde esti?”. Si cand apare intrebarea, exact ca un sprinter in block-start, dai tot ce poti, stiind ca poate nu mai ai a doua sansa de a-i povesti colegului sau colegei care te intreaba. Si trebuie sa ii spui ceva senzational, ce tare despre tine, ceva care sa ii arate “cat de bine ai ajuns”.

Pentru mine a fost fascinant sa ascult trei feluri de povesti: despre ce au colegii mei, despre ce au facut si despre cine sunt ei.

Partea cu enumeratul caselor, masinilor (eventual), firmelor sau altor bunuri de pret (pentru ei) am constatat ca e ca un fel de emisiune “Acces direct”. E ca la taraba: hai sa-ti spun cate am, ca altceva nu am ce sa-ti spun, si atunci e mai bine sa-ti repet de mai multe ori ca mi-am construit 2 case si am trei masini. Si ca mai fac una, pentru copii. A, si mai sunt si copiii: pentru unii intra in categoria cate case ai. Copiii imi apareau in unele povesti ca niste bunuri pe care le detineau, la care au muncit ei, parintii. Liste, liste. Trist. E trist cand la 20 de ani, atunci cand intr-un fel tragi linie raportat la un moment din tinerete si, fara sa-ti dai seama, ajungi sa vorbesti despre ce ai, despre ce detii sau ai in jurul tau. E trist cand copiii intra in aceeasi categorie. Cand despre ei nu ai ce sa spui decat ca exista, ca au varsta respectiva si ca le vei lasa lor ce posezi tu acum. Cand copiii devin secundari momentului de impartasire si casele si alte bunuri sunt elementul principal de masurare a succesului.

Pe de alta parte “ce ai facut” parca este moneda de schimb sau biletul de intrare in conversatia cu cei cu care, odinioara, imparteai clasa sau banca si orele din scoala. “Ce ai facut” e un fel de “cine esti” exprimat mai putin elaborat, mai putin adanc. Iti arata cumva si cum se vede persoana, mai ales ca se incheie cu “si sunt foarte fericit si multumit cu ce am realizat”. Mai astepti doar un “happily ever after”… Acest “a face”, nevoia permanenta de a fi in miscare, de a te confrunta cu situatii, de a iesi victorios mereu pare ca nu mai da ocazia oamenilor sa se intrebe “cine sunt” ei. Cand a face e mai important decat cine esti, e ca si cum ai munci fara un scop. Muncesti doar pentru a te tine ocupat. Si daca te tii ocupat, ai senzatia ca esti productiv. Ceea ce e o iluzie. Am realizat ca desi au 38 de ani, nu toti oamenii ajung sa se intrebe ei cine sunt, de ce sunt asa si cine vor sa fie in viitor. E mai simplu sa te raportezi la ce faci sau ce ai. Si la intalnirea de 20 de ani, lucrurile devin transparente din acest punct de vedere.

Mi-am dat seama ca cel mai captivat m-am simtit de povestile despre cine sunt colegii mei, ca oameni, acum, dupa 20 de ani. Despre care le sunt scopurile in viata, despre cum gandesc, despre ce intentii au pe viitor si despre ce au invatat in acesti 20 de ani. Evident, aceste povesti nu au fost spuse din prima. Cu unii dintre ei “ne-am incalzit” aducandu-ne la zi cu ce facem si pe unde iar, treptat, ne-am “mutat” catre cine suntem. Si dupa acel moment au inceput sa apara “oamenii adevarati”. Dupa ce ambalajul cu “ce faci” a fost dat deoparte, am inceput sa aflu cine sunt colegii mei acum, dupa 20 de ani. Si sa le recunosc principii sau valori din liceu sau sa descopar altele noi, dezvoltate intre timp.

Am realizat insa ca elementul comun tine de felul in care oamenii se asculta unii pe altii. Daca amandoi mergem in aceasta conversatie cu intentia de a vorbi, o sa ne ascultam superficial, asteptand cu nerabdare prima pauza in conversatie din partea celuilalt pentru a prelua conducerea si a vorbi. Momentele care determinau mutarea conversatiei de la “ce am facut” la “cine suntem” erau momente de tacere, de liniste. Aceste momente, la fel ca un aspirator, ne faceau sa incepem sa vorbim, oarecum timid, despre convingerile si principiile noastre. Despre de ce am facut ceea ce am facut, despre ce ne-a ghidat in viata.

Desi ideea de conversatie pare a fi despre a vorbi, am constatat inca o data, intr-un moment i-as spune de bilant personal, ca in mod natural, nefortat, lucrurile profunde apar cand e liniste, cand apare un spatiu intre cei doi parteneri de conversatie. Si ca amintiri, sigur am retinut mai puternic impresiile despre oamenii care mi-au vorbit despre cine sunt ei si de ce au facut ceea ce au facut, ce scopuri au in viata, in ce cred. Ei mi-au ramas in minte ca persoane, fara sa pot spune exact ce mai fac (si nici nu cred ca e important acest aspect). Dar stiu cine sunt.

Si daca acum m-as duce din nou la intalnirea de 20 de ani, cred ca mi-as pune mai degraba intrebarea: “Eu cine sunt dupa 20 de ani?”. Pentru ce am facut sau ce posed, cred ca pot trimite o lista pe e-mail :-)

%d bloggers like this: