Un prieten mi-a provocat zilele trecute perceptia legata de meciul Romania-Grecia si campania pentru Campionatul Mondial recent incheiate. Premisa de la care am pornit: “De ce sa iti pese si sa ii incurajezi pe aia care vin sa ia banii si nu fac nimic la nationala.”

 

Am fost pe stadion, am urlat, m-am bucurat, am sperat si m-am amuzat teribil (rasu’-plansu’) cand am observat ca tot grecii au fost cei care au dat ambele goluri. Si mi-am dat seama la final de meci ca desi ma intrista ratarea calificarii, nu eram atat de abatut.

IMG_9199

 

A astepta: (Tranz.) a fi de fata la ceva; (Refl.) a crede, a-si inchipui

 

Am realizat ca de fapt nemultumirea multor romani care condamna ratarea calificarii vine cel mai probabil din niste asteptari prea mari. Nu stiu cum de am ajuns sa credem ca putem sa ii batem pe greci (nu doar la ei acasa, ci chiar si la noi, dupa ce porneam cu o diferenta de 2 goluri). Am vazut de curand o poza pe Facebook care arata evolutia sperantelor si atitudinii in functie de cate zile mai sunt pana la meci si dupa (vezi aici articolul). Desi autorul pune sub semnul glumei ce a scris acolo, face o radiografie destul de precisa a tiparului celor care se preocupa si traiesc pentru fotbal (ca tot l-am luat ca exemplu). Eu as extinde aceasta comparatie si pentru alte meciuri sau evenimente similare.

 

Pentru microbisti (daca nu iti place fotbalul, poti sa treci la paragraful urmator): Tehnic vorbind, cred ca noi ca echipa nu suntem una care se incadreaza in liga mare. Istoricul evolutiei arata ca in ultimii 20-30 de ani, am avut accidental momente de stralucire. Nu am avut constanta. Sau, altfel spus, constanta noastra a fost mediocritatea. Si nu spun asta in sens peiorativ. E in sens bun: suntem o echipa medie/mediocra. De unde a aparut atunci acest curent ca putem sa batem pe oricine, ca putem “face o figura frumoasa” (ma zgarie pe cortex aceasta expresie)? De unde au aparut si cum au fost hranite aceste asteptari? Practic, dintr-un management prost al asteptarilor, au ajuns multi romani sa creada ca e posibil sa facem 2-0 sau 4-1 cu o echipa care ne-a executat lejer acasa sau care a fost campioana a Europei.

 

Competitivitate (in latina insemna “sa depui eforturi in comun”)

 

“Exista o explicatie” zice pitorescul Garcea. Si ea este competitivitatea (dar nu in sensul in care au inventat-o latinii, ci in sensul pervertit, total opus al prezentului). Care pare cumva relativ inradacinata in mintile unei parti din romani (si eu fiind printre ei). Va aduceti aminte expresii de genul: “Nu se poate sa nu reusesti, trebuie sa reusesti. Ne faci de rusine”, “Trebuie sa iei note mari, cum altfel? Cum adica, altii pot si tu nu?”.

 

Localul in care scriu acest articol imi pune in surdina muzica interbelica si nu ma pot abtine sa nu vad un film mental in care multi parinti si-au educat copii cu asemenea mesaje, subliniindu-le frecvent ce TREBUIE sa faca (lucruri pe care si le doreau doar parintii, nu si copiii). Astfel ca in loc sa se compare cu propriile repere (mult mai motivante), copiii au fost (cred ca si acum sunt) impinsi sa aleaga reperele externe date de parinti, pe care apoi sa le integreze atat de mult incat sa creada ca sunt ale lor.

 

Daca tinta data de parinti era integrata suficient de bine, copilul ajungea in cazul ratarii ei sa practice arta invinovatirii, a autoflagelarii. Caci de ce sa nu ii faci asta copilului tau, de ce sa nu pui presiune pe el cand e mic sa fie premiant, sa fie primul iar daca nu reuseste sa tina pasul (ceea ce e previzibil cateodata), sa ii faci capul calendar astfel incat sa se simta vinovat ca nu a putut sa isi faca parintii mandri pentru a primi conditionat dragostea lor.

 

Si mai tarziu, filmul meu se deruleaza cu acesti copii care devin adulti si care sunt foarte bine antrenati sa iti propuna tinte greu de atins prin urmare le este foarte usor sa aplice aceeasi tehnica si pe echipa nationala: “Cum sa ne lasam, da’ ce, noi suntem mai prosti?” (da, suntem mai prosti la fotbal, in sensul ca suntem mai putin competenti decat avem senzatia ca suntem), “Cum sa nu ne calificam?” etc. Asta te poate duce foarte usor sa uiti ca intre a-ti dori sa atingi un obiectiv si a ignora realitatea in asa fel incat crezi ca e realizabil, e totusi o distanta. E o practica pe care a facut-o sistematic si Steve Jobs si cateodata asta i-a adus castig de cauza. Cateodata. Din pacate nu e singura zona in care excelam (ma includ aici, ca si mie mi se intampla cateodata).

 

Acelasi sentiment il am atunci cand ma gandesc la soferii romani. Citisem mai demult un studiu cu rezultate halucinante (2010, aici linkul) care arata ca 96,3 % din soferii romani se autopercep ca avand un comportament prudent şi destul de prudent dar recunosc ca incalca frecvent regulile de circulatie (WTF?). Raspunsurile i-au confuzat inclusiv pe cercetatori :-) Mai mult, 80 % din soferi se plang de nerespectarea regulilor de circulatie de catre CEILALTI insa considera ca daca ei nu le respecta e justificat de faptul ca se grabesc sau e necesar. Hilar. Trist. Caragialesc.

 

Explicabil insa pentru mine daca fac legatura cu competitivitatea:

  • “Eu sunt un sofer bun, prudent insa cand ma grabesc incalc regulile de circulatie pentru ca… ma grabesc.”
  • “Doar nu o sa tac atunci cand altul ma injura, ii raspund inapoi.”
  • “Cum sa stau la semafor pe cele doua benzi normale cand altul circula pe banda a 3-a (care de fapt nu e banda noastra e a tramvaiului), da’ ce, io sunt mai prost?” etc.

 

Si ce-i cu asta?

 

Daca in termeni de siguranta rutiera e grav, poate in termeni de pasiuni fotbalistice impactul e mai moderat (o sa bombane presa si oamenii 3-5 zile si apoi gata). Uitandu-ma insa la imaginea de ansamblu, e un efect care ma ingrijoreaza: nemultumirea oamenilor fata de tara in care traiesc. Cu alte cuvinte, unii se cred mult prea buni pentru tara in care traiesc si viseaza cu ochii deschisi la momentul cand peste noapte concetatenii lor vor deveni asa cum si-i imagineaza ei. Evident, fara un efort sistematic ci peste noapte, cu ajutorul unei baghete magice sau a inelului Arabellei. Si aceasta transformare nu implica niciun efort din partea lor. Si pentru ca aceasta asteptare nu se indeplineste, creierul isi face numarul: dopamina secretata in avans (ca pregatire pentru indeplinirea asteptarii) este redusa drastic in momentul in care evenimentul nu se mai intampla, inducand starea de dezamagire. Cu bolile asociate, pe termen lung (cardiace, digestive).

 

Ce am inteles eu explorand impactul competitivitatii si al managementului prost al asteptarilor: ca daca vreau sa fiu fericit am nevoie sa PRACTIC asta, nu se va intampla peste noapte si nu are sens sa fac pe nimeni responsabil. Deci daca vreau sa se schimbe lucrurile in jurul meu, eu sunt primul care sa ma schimb. Nu altii. In plus, ca daca nu imi stabilesc asteptari (inalte) legate de altii sau de diferite situatii, ma ajuta sa nu imi stresez organismul si sa ma simt mai relaxat. Si mai degraba sa imi stabilesc obiective, tinte, in care sa cred EU, nu altii.

 

Legat de meci, jucatorii nostri au fost autentici: ei au aratat ca atat pot. Problema e ca cei care se uitau la meci vedeau pe altii pe teren: proiectia unor aspiratii sau vise nerealiste, generate de competitivitatea cu care au fost inoculati din copilarie, din scoala. Traim un fel de Reality Distorsion Field, à la Jobs, intr-o Romanie post-decembrista care a reusit sa schimbe un regim politic dar inca nu a putut sa produca decuplarea sinapselor responsabile de competitivitate la nivelul intregii populatii “infectate”.

 

Sper ca exista un stoc destul de mare de pastile rosii, care ar trebui distribuite inainte de meciurile nationalei.

 

Vrea cineva una mai devreme? :-)

 

%d bloggers like this: