Povestea e destul de cunoscuta: o fata simpatica se lasa sedusa si pacalita cu consecinte neplacute si apoi vine printul sa o salveze. Ce e interesant este ca uneori oameni “in toata firea”, cu roluri de parinti, manageri, adulti autodeclarati responsabili ajung sa sufere de acest sindrom: asteapta sa vina “printul” si sa ii salveze.

Dau cateva exemple in care poate te regasesti (desi eu sper ca nu :-):
– manageri care nu mai stiu ce sa faca cu oamenii lor si decid sa ii trimita la training. Viseaza in felul acesta ca delegand trainerului problema, acesta e printul care ii va face pe oamenii lor, peste noapte (sau peste nopti, daca e de 2 zile cursul) mai destepti, mai buni, mai “comunicativi”, mai productivi, mai motivati (asta e tare)
– parinti care nu stiu ce sa mai faca cu copiii lor (sesizezi paradoxul?) si se iluzioneaza ca daca “predau” copilului bonei, educatoarei, invatatoarei sau tabletei/smartphone-ului, acestia sunt “printii” care vor transforma copilul. Si ei nu mai au nimic de facut in continuare
– manageri sau lideri de organizatii care nu stiu cum sa sustina un spirit de echipa sanatos (intr-o tara cu o cultura individualista unde generic vorbind fiecare “trage pentru el”) si atunci cumpara Team Building. Ca si cum “printii” veniti sub infatisarea firmei de training sau agentiei de turism (da, si ei fac teambuilding mai nou) vor avea o vraja la indemana pentru a transforma dupa 1-2 zile echipa intr-o “Alba ca Zapada”
– adulti care habar nu au sa-si faca management financiar personal si care au senzatia ca daca merg la un curs sau citesc 1-2 carti, banii se vor alinia si organiza singuri, fara ca ei sa depuna vreun efort. Adica “printul” e fie autorul cartii fie speakerul, fie soft-ul de management financiar.
– participanti la cursuri care se duc cu probleme (de prioritati personale, vanzari, management, parenting) si care vad in trainerul din fata lor “printul” care le rezolva problemele. Ei nu vor sa faca mare lucru, eventual sa fie dati pe spate de trainer.

Din pacate pentru toti cei care se regasesc in una dintre situatiile mentionate mai sus (sau altele similare) NU EXISTA printul. E o iluzie. Evident, pentru aceasta iluzie unii dintre ei platesc timp, bani si nervi. Iar de pe urma acestei iluzii traiesc unele industrii. Si apoi asteapta, eventual se plang ca lucrurile nu se intampla fara ca ei sa faca nimic. Si intra in bucla “sa vina cineva sa faca” / “sa ni se dea”.

In ultima perioada am avut ocazia sa lucrez ca trainer si coach cu cateva sute de manageri din alte parti ale lumii – Asia, America. Si sa descopar cu bucurie ca nici macar nu isi puneau problema sa astepte sa fie dati pe spate de traineri. Sau sa astepte sa li se intample lucruri. Sau sa lanseze probleme si sa astepte ca altcineva sa le rezolve. Am intalnit oameni curiosi. Oameni smeriti (romanescul lui “humble”). Oameni care pe timpul lor si pe banii companiei cautau cu interes sa inteleaga si sa exerseze ce li se propunea pentru ca stiau ca NU EXISTA printul care vina sa le rezolve problemele.

Imi vine in minte o sintagma folosita uneori pana la uzura din discursul lui Martin Luther King: “I have a dream…” Nu ma pot abtine:

Am un vis ca trainer si coach in care sa vad ca participantii romani la cursuri, in proportie covarsitoare, nu mai asteapta ca “printul”-trainer sa le rezolve problemele si sa ii dea pe spate, ci pun mana si muncesc in sala de curs. Chiar daca le plateste compania asta. Si il coplesesc pe trainer cu intrebari. Si sunt cei mai curiosi si dornici de a invata, lasandu-si aroganta si ego-ul la usa.

Am un vis in care, prin extensie, parintii romani nu mai asteapta ca trainerii de parenting, educatoarele, bonele, invatatorii sau TABLETELE/SMARTPHONE-urile sa le transforme copii in cei pe care ii doresc, ci inteleg ca a educa un copil nu e egal cu a creste un copil. Si ca asta presupune invatare si practica. Si greseli. Si dureri. Si plansete cateodata. Si ca nu se poate altfel. Parenting neconditionat nu inseamna lipsa totala de reguli si limite.

Am un vis ca romanii se vor maturiza la un moment dat si nu vor mai astepta ca statul sa le dea si sa le faca, ca altcineva sa le stranga gunoiul pe care ei sau altii il arunca in spatiul comun, ca altcineva sa ii motiveze si sa ii conecteze la ceea ce au de facut ci se vor mobiliza si se vor ocupa ei de asta. Adica vor incepe sa isi caute motivatiile pentru care fac ceea ce fac, vor incepe sa stranga gunoiul fara sa fie nevoie de campanii anuale cu publicitate si vor incepe sa ceara mai putin de la stat (care din principiu nu e orientat catre eficienta) si sa isi gaseasca acea cale care e posibila in acest sistem, asa cum e el.

Cred ca daca avem destul de multi vise (intentii) similare, la un moment dat se vor implini. Ca si cum fiecare am pune cate o caramida. Poate ca acea caramida nu e vizibila iar daca renuntam la ego si la nevoia de a fi vazuti ca punem caramida, la un moment dat cand vom face cativa pasi inapoi, vom vedea ca o parte din casa e deja construita.

%d bloggers like this: