Sunt mulți “cavaleri” in “armura” in jurul meu. Uitându-ma in oglinda văd ca sunt si eu unul dintre ei. Încă.
Unii au primit armurile de la părinți, alții si le-au construit singuri, in timp. Fara sa-si dea seama probabil, cum m-am prins eu despre mine.

E tare sa fii protejat. Adică sa crezi ca te protejează. Iti spui in mintea ta ca nimeni nu te atinge, ca nimic nu intra prin “armura” ta. Realizezi însă la un moment dat ca nu esti flexibil. La unii momentul vine pe la 30-31 de ani, la altii pe la 40 sau 50, depinde de cat de bine rezista “armura”. Vrei sa te apleci sa mirosi o floare (a se citi “sa simti ca traiesti viata si altfel”) si nu poți. Vrei sa pui mana pe un fruct si nu poti intinde bratul. Ramai doar cu privitul. “Armura” isi face treaba si te protejeaza. De tot. Inclusiv de a trai autentic. Alteori cazi si nu te poți ridica singur. Si e posibil sa intri in panica si sa iti dai seama ca “armura” isi face treaba dar nu in directia in care vrei tu. Ca ai “gresit specificatiile” dar e prea tarziu sa mai corectezi acum. “Armura” e deja pe tine.

Unii “cavaleri” apelează la ajutoare, cu tot felul de denumiri exotice, cu instrumente si metode care au dat rezultate la altii. Te costa timp, bani si efort sa dai “armura” jos. Dar frica de a ramane fara nimic te poate face sa ramai cu cheltuiala de timp, bani si efort si sa decizi in final ca pastrezi si “armura”.

Si apoi vezi o trestie. Si incepi sa te intrebi cum e sa fii flexibil, cum e sa rezisti si sa te si indoi in acelasi timp. Pentru un “cavaler” e greu de conceput asa ceva, mai ales dupa o viata intreaga in armura. Dar daca i-a intrat “pe sub armura” virusul trestiei, nu mai scapa de el. Unii “cavaleri” decid sa arunce “armurile” cu totul, repede. Altii prefera pas cu pas. An cu an. Pe masura ce vei incepe sa scapi de piese din “armura”, incepi sa intelegi ce inseamna sa fii flexibil, sa apreciezi asta si sa iti doresti din ce in ce mai mult. Dar lucrurile nu se intampla peste noapte. E greu sa dai jos o “armura” pe care ai pus-o din copilarie, cand un parinte “a avut grija” sa o “prinda” bine de tine.

Dar… se poate. Cum spune o reclama a nu mai stiu carui produs: “Impossible is nothing”. Eu am invat altfel. De la primul meu sensei, asa cum s-a priceput el, am luat o vorba care imi e parte din armura dar si bucata de trestie: “Never give up”.

Sa va fie bine si sa dati jos armurile in ritmul vostru.

%d bloggers like this: