Pe la 7 dimineata, cand multi inca sunt in lumea viselor ma lipesc de un taxi pentru a ajunge acasa, dupa un drum la Cluj. In momentul in care pleaca masina, soferul ma intreaba daca vreau cu bon sau fara. Automatismul decontarii cheltuielillor pe firma imi spune: “Pick option A, Pick option A” asa ca ii confirm. Ofteaza dar eu nu-lbag in seama.
Dupa cateva minute sesizez ca pe aparatul de taxat tariful e mai mare decat cel normal si il intreb de ce (ma jecmaneste, insa partea asta mi-a ramas in gand). Imi spune ca asta e politica companiei, ca la cursele din afara Bucurestiului e un alt tarif si ca oricum lui nu-i pasa de firma si ca face ce zic aia, mai ales ca de 2 luni nu si-a luat salariul. Imi dau seama ca nu
o scot la capat si explorez: de ce mai sta pe masina? De ce se chinuie? Raspunsul ma reduce pentru un moment la tacere: are un copil la spitalul X, diagnosticat cu leucemie si el munceste sa faca bani sa plateasca costurile si spagile.
Imi revin si ascult povestea omului: mutat fortzat aici de boala copilului, cu familia (nu e din Bucuresti), sta in chirie, firma de taxi nu i-a asigurat nimic, ba, mai mult,
in loc sa il ajute cu niste bani nu ii plateste salariul asa ca el castiga la negru. Adica, imi spune, daca dvs. nu vroiati bon, banii respectivi ii luam acasa sa mai pot cumpara una-alta. Ii zic: pai asta e cam necurat, ca tu furi din companie
daca nu ma taxezi insa imi replica: “Nu, ca las aparatul sa mearga o parte din cursa si apoi il opresc. Fac 50-50 cu firma, da’ firma n
u stie. Fiecare fura ce poate: ei nu ne dau salarii, noi ii furam la taxarea curselor.”
E disperat. Dupa ce au incercat sa afle de ce copilul lor dormea in picioare, la spiral li s-a spus ca era de fapt lesinat, ca are tumoare etc. Dupa analize transmise in Austria (unde sperau sa afle alt diagnostic), li se confirma ca baiatul lor are NUMAI leucemie (o anumita forma) si au rasuflat usurati. Stateam pe bancheta din spate si cugetam la acel NUMAI. M-am framantat o vre
me daca sa ii cer sa opreasca aparatul sau nu si… am reusit. Adica i-am spus sa il opreasca. M-a adus acasa si i-am lasat dublu, sa acopere bonul emis si sa ii ramana tot pe atat pentru el. Omul e socat cand ii spun ca restul e pentru copil, probabil ca nu se astepta. Interesant e ca nu am avut nici un fel de
remuscare cand i-am dat banii, asta comparand cu situatii in care am dat bani la fel de multi pe obiecte sau servicii care nu meritau.
Mai fain e insa ca povestea lui o presara cu analize simple ale mediului in care se invarte: “Astia sunt salbatici, dom’le in Bucuresti. Eu n-am vazut asa ceva. Parca e concurs care ajunge primul.” Si imi spune cum era sa il ia la bataie un posesor de Bentley (da, din ala scump si fitzos) pentru ca l-a lasat pe unul cu Dacia sa intre din drum secundar in bulevard. Clientii din taxi erau straini si il intrebau de ce a coborat ala din masina si gesticula si urla la el. “Le-am spus ca e un prieten care e suparat pe mine. Ce era sa le spun, ca asa sunt romanii cu bani din Bucuresti? Nu pot sa imi fac tara de rusine.”
Si ma gandeam cata dreptate are legat de reactiile unora care traiesc in Bucuresti (si care nu sunt bucuresteni): “Astia sunt salbatici, dom’le!”
